Acest blog s-a inchis. PAK!

Vă propun un joc.
Închideţi ochii.
Număraţi în gând (rar)până la zece.
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Deschideţi ochii. Tadaaaa!

Live blogging: Suta!

Blogul "În joacă" a împlinit 100.000 de vizite.
Vă vine să credeţi? O sută de mii de clickuri, în doi ani, e ceva.
De mâine, vă aştept în "salonul" .ro. Adică la www.injoaca.ro
Vă mulţumesc tuturor celor ce veţi modifica adresa mea în blogroll. În această seară caut metoda de a importa followers şi voi completa şi blogroll-ul meu.
Ce găsiţi deja acolo: toată istoria Irinei, un pdf despre primul ei an de viaţă, arhivele primelor o mie şi una de nopţi (2006 si 2007) şi toate postările de pe acest blog. În plus, o carte mică de bucate cu reţete pentru bebeluşi până în zece luni (circula pe net, n-am niciun merit decât că n-am şters-o din computer), ceva de colorat, ceva de construit şi Poveştile Domnişoarei Firicel.

Mâine vă spun cum să vă păstraţi zen-ul când copilul E acasă.

Ne vedem acolo.
Veniţi repede!

Cum să-ţi păstrezi zen-ul când copilul NU e acasă

"Zen" e starea aceea de echilibru care ne permite să le facem pe toate. Ştiţi voi, când de dimineaţa până seara nu are cine să ne scutească de niciuna din treburi şi ele musai să fie făcute, trebuie să fii zen. Asta ca să nu apară brusc pe străzi multe femei cu lacrimi de frustrare înnodându-se sub bărbie.
Aşadar...
Prima dată mi s-a făcut zenul cioburi sâmbătă pe la unsprezece. Sâmbăta trecută, pentru prima oară de la divorţul nostru, tatăl Irinei a venit să-şi ia fetiţa din faţa blocului. Până sâmbăta trecută i-o duceam eu, la scară. Ei, de săptămâna trecută, facem ca-n filmele americane: el vine, sună, sunt jos, eu zic da, ok, venim imediat, intru în panică, mă învârt aiurea prin casă şi apoi, după vreo zece minute (imediat e o chestie relativă) ajungem jos. Ea se bucură să-l vadă, îi sare în braţe, eu, peste umărul ei lipit de pieptul lui încerc să-i explic cum e cu bronchovaxom-ul şi cu ouăle de prepeliţă, el zice da, da, dar de fapt n-aude, apoi ei pleacă, ea nici nu se uită în urmă, pe mine mă ia cu leşin, strig după dânsa, treci 'napoi şi pupă-mă, ea se-ntoarce, că deh, e conştientă că tot la mine se întoarce. Şi pe urmă ei pleacă, ţinându-se de mână şi eu rămân în faţa uşii de la lift, cu mâinile goale.
Ha. De data asta e pe bune. Chiar e.
Ajung sus. Pustiu. Nu zice nimeni "Mami, dă-mi, fă-mi, adu-mi". Niciun năsuc de şters. Niciun moft de îndeplinit. Nimic. Gol. Pfaaaai de mine. Ce ne facem, problemă mare, criză, depresie... Şi intervine, cel puţin la mine, o scurtă scindare a personalităţii.
Păi, cine plângea că n-are timp? Timp de o baie cu spumă de exemplu. Mhm, la 11 ziua baie cu spumă. De ce nu? Ce, nu e apă caldă, unde te crezi, în Militari, la capăt de coloană? Stai mai aproape de centru, Sister, ăştia au apă caldă 24 din 24. Nu. Nu vreau să fac baie. Poate diseară.
Ahaaaa. O manichiură, o pedichiură...
N-am bani.
Fă-ţi singură.
N-am chef.
Pfff. Oricum nu e bine cu obiecte tăioase în astfel de zile.
Ooook... O curăţenie, ceva? Un vals cu aspiratorul? Un balet cu pămătuful de praf. Arbeit macht frei...
Nein, nein, keine arbeit, ich bin frei!
Bun, nu am în casă îngheţată ca să mă pot deprima a l'americaine, cu un film siropos pe Hallmark, alt prilej să mă apuce dorurile şi neîmplinirile. Pereţii cam strâng. Urechile îmi cam ţiuie. Să mergem, Costică, nărăvaşule, hai, că avem treabă.
Şi iată-mă la poarta Prietenei Mele.
- Ai venit?
- Da.
- Vezi ierburile alea?
- Da.
- Printre ele sunt nişte păstăi de fasole uscate, trebuie să le pui uite aici, în găletuşa asta.
- Aaaaa... ok.
- Dar pe toate.
- Da, domnule Miyagi, up, down, up, down...
În curtea ei e mereu câte ceva de făcut. Aşa e când te încăpăţânezi să nu cumperi prostii turceşti şi ai norocul să le poţi cultiva pe ale tale proprii. De exemplu, fasolea asta e foarte importantă. E din aia fideluţă. Toate păstăile năpădite de ierburi haine au în ele boabele pentru recolta de la anu'. Trebuie recuperate.
Să le recuperăm. Şi-n vreme ce mă joc de-a v-aţi ascuns cu buruienile şi păstăile, am timp să ignor şi soarele care mă bate în cap, (noroc cu pălăria roşie pe care mi-a îndesat-o pe cap) şi să mă gândesc la toate lucrurile la care acasă n-apuc să mă gândesc. Ce greu trebuie să-i fi fost lui Robinson Crusoe pe insula lui, mai ales că era mai cald ca aici. Dar a făcut el grădină de legume? A făcut!
Din păcate se termină repede, ce să alegi din cinci cuiburi năpădite de ierburi,
- Hai, next, ce prostii mai facem, Ma'am?
- Păi, un suc de roşii pentru iarnă?
- Da, şefa. Unde-s?
- Uite colo.
Nici alea nu-s multe, cam într-o oră se termină şi sucul, ce ne mai facem acum. Nişte vinete de copt, curăţat. Bune şi-alea. Avem ocupaţie. O oră mai târziu, iar pauză. Noroc cu junele P. care are 18 ani şi lumea e uşor confuză la vârsta asta, e greu, zice, sunt ocupat, n-am timp, am probleme. Stăm de vorbă, eu mă mir, de câteva ori râdem - eu şi prietena mea - incredibi, incredibil, ce probleme au oamenii la 18 ani, incredibil! Râdem, timpul trece, în cap mi se face ordine, mă eliberez de presiunile vechi, parcă le văd ieşind sub formă de abur pe nas, pe urechi, pe la colţurile ochilor.
Seara ajung acasă cu obrajii durându-mă de râs, dar casa e tot goală. Mă uit la ceas, la ora asta, dacă Irina era acasă i-aş fi făcut baie şi apoi i-aş fi pus masa, pe urmă am fi citit ceva, pe urmă ea ar fi zis mami, fă-mi masaj, adu-mi apă, dă-mi-l pe Coamă de Argint, aprinde-mi lumina, mami, stai, mami, auzi, ştii ceva?
Ia, să-mi fac eu o baie...
Abia între spume parfumate încep să-mi simt iar starea de echilibru, sunt om mare, doar nu mi-e mie frică să dorm singură în pat, va fi bine, mâine vine acasă şi iar n-o să am timp, dar până vine pot să fac şi aia, şi ailaltă şi încă şi pe cealaltă.
Şi desigur, duminică nimic nu mă motivează să mă dau jos, nici măcar nu mi-e poftă de cafea, deci ce-mi rămâne de făcut... mai dormim un pic, şi-aşa plouă.
Ştii ce, să nu faci ca mine.
Deşi prima zi e ok să schimbi rutina, munca fizică n-a omorât pe nimeni. Dimpotrivă, aerul curat face bine.
Dar ieşi, ieşi în lume, cheamă-ţi o prietenă sau pune mâna pe telefon şi sună-l pe tipul ăla de-ţi face curte, spune-i "M-am gândit să-ţi fac o surpriză, azi te las să mă inviţi la o cafea adevărată, nu de-aia la pahar de plastic, hai, pe urmă mergem să dansăm undeva. Ştii să faci clătite?". Cum, nu e niciunul care se uită lung după tine? Hmmm, ok, sună... nu, nu mai suna, ieşi în lume. Bărbaţii mişună pe străzi ca păduchii, zice prietena mea, trebuie doar să întinzi mâna şi să iei ce-ţi place.
Da, trebuie puţin sânge în instalaţie.
Ce zici, ai?
Hai!

Tabăra noastră, tabăra lor

Pornesc de la două comentarii lăsate la un post anterior:
Mai întâi al lui Beatrice:
"Bucurestiul e singurul oras din lume in care in parcul tineretului de la locul de joaca numit pampers cineva poate fura tricicleta cu winnie the pooh a altui copil...tricicleta careia ii sare o roata si nu e cea mai ochioasa din lume.
ce pot sa ii spun eu baietelului meu despre acest oras????
aceluiasi baietel caruia i-am predicat cat e de bine sa ne impartim jucariile cu alti copii, mingea, lopatele si masinutele?
si care ieri, disperat ca se facuse noapte si copilul care i-a "imprumutat" tricicleta nu a mai adus-o inapoi, m-a intrebat inocent - mami, de ce e copilul ala rau? asadar, draga mea, de ce e bucurestiul populat cu oameni rai?"

Andreea spunea:
"Ada, amenzile cred ca exista, doar ca nu le aplica nimeni.
Ai dreptate, ne limitam de multe ori sa observam ce merge prost si nu intervenim. Insa sa nu pierdem din vedere ca uneori nu intervenim pentru ca nu suntem noi cei nedreptatiti. Am asistat recent la o intamplare cutremuratoare, cel putin pentru mine. Un domn incsotit de baietelul sau, ambii echipati cu casti de protectie, se dau jos de pe bicicelete pentru a traversa. Se aflau in calea unui BMW care ii tot claxona, la un moment dat pune si frana (copilul a avut inspiratia sa puna bicicleta intre el si masina, s-a oprit oricum la limita), din masina apar vreo 6 persoane (nu stiu unde au avut loc:)), soferul incepe sa il scuipe si sa il palmuiasca pe tatal respectiv care a indraznit sa ii atraga atentia ca sunt pe trecere. Mi-am notat numarul masinii, dornica sa ii fiu de ajutor respectivului domn, care nu a avut NICIO REACTIE! Poti tu ca terta parte sa te implici? Mie cel putin, de cand sunt cu Matei pe strada, imi este teama sa mai reactionez. Poate acelasi rationament l-a avut si tatal respectiv. Pentru ca la unul cu bun simt se gasesc macar 6 ca in cazul de mai sus care sa reactioneze.
La fel ar fi si in cazul unei revolutii. Celor ca noi oricum nu ne sta in fire sa iesim cu topoare si furci in strada, dar probabil ca este singura soutie. Pana atunci sper sa reusesc sa imi educ copilul sa fie in tabara noastra, nu a celorlalti"


Unde începe tabăra noastră şi unde începe a lor? E bine să trasăm graniţe?
Ce e mai bine să-i învăţăm pe copii? Să împartă jucăriile sau să-şi apere proprietatea, ca să nu li se fure formele de nisip sau tricicleta?
Să răspundă la violenţă cu violenţă sau să se încerce să evite conflictele?
Aşteptăm oamenii de la primărie să măture cojile, sau venim cu mătura de acasă?
Rugăm discret mamele fumătoare să nu mai fumeze lângă nisipar sau ne tragem cu tot cu copil într-o parte?
Cum procedăm?

As dori nişte cartofi prăjiţi, un burger şi un milkshake

Nu, glumesc. Aş dori...



De fapt, citind postul Alinei în dimineaţa asta, mi-au dat lacrimile. Ce frumos trebuie să fie. Vreau şi eu.

Astăzi am să vă spun o poveste pe care am aflat-o recent. O poveste de care îmi aduc aminte şi surâd de fiecare dată. E o istorie ca-n filme, pe care am cerut voie să v-o spun, pentru că pe eroina ei o cunosc de când aveam 14 ani.
A este o frumuseţe dintre cele blonde, pe care până şi o femeie o recunoaşte drept frumoasă, fiindcă nu are încotro. Deşi e blondă naturală, nu este şi n-a fost niciodată una dintre cele despre care spunem bancuri. E înaltă, e suplă, are un corp de fotomodel, o minte frumoasă şi un al şaselea simţ, care-i spune dacă omul ce stă în faţa ei e ok sau nu, după doar câteva minute.

Este căsătorită de mulţi ani. Bărbatul ei a văzut-o prima oară într-o oglindă retrovizoare. Se ducea la o petrecere de Revelion cu un amic, al cărui şef avea nevoie de maşină, să-l ducă până acasă înainte de 12 noaptea. Ea era pe bancheta din spate, şeful a urcat pe locul din faţă. S-a uitat în oglinda retrovizoare şi a văzut-o. Drumul până acasă a durat câteva minute, minute în care A nu şi-a luat ochii de la el, a continuat să-i întâmpine fiecare privire aruncată ca din întâmplare spre oglindă. Câteva zile mai târziu amicul a întrebat-o dacă îi permite să-i dea numărul ei şefului lui, care ar vrea s-o invite în oraş. Ea a zis da, de ce nu, îl plăcuse.
S-au întâlnit la o cafea şi după câteva ore de discuţii el i-a spus: "N-aş vrea să crezi că sunt nebun sau psihopat dar... tu vei fi nevasta mea.". Ea a râs. Câteva luni mai târziu, după ce nu se mai dezlipiseră unul de celălalt şi trecuseră printr-un groaznic accident de motocicletă, o înmormântare şi situaţii complicate cât pentru trei vieţi, nu una, A. a devenit soţia lui.
- Când am avut accidentul, nu a acceptat niciun fel de îngrijire până nu m-a văzut pe mine cusută şi îngrijită. Când a murit ultima mea rudă în viaţă, deşi nu era în ţară, a fost acasă în doi timpi şi trei mişcări şi s-a ocupat de tot. N-a ezitat nicio secundă. Nu l-am simţit niciodată nehotărât. A ştiut mereu ce vrea. Şi uite, au trecut ani de zile peste noi, am colindat pământul în lung şi în lat, am fost şi bogaţi şi săraci, ne mai şi certăm, dar ne împăcăm mereu. Şi cu el mi-e bine.

Frumos. Vreau şi eu. Şi desigur, french fries, a burger and a milkshake. And that car. Atat.

Lumea-i locul meu de joacă

"...Tu ce spui despre Bucureşti?"
E dimineaţă şi ne îndreptăm spre grădiniţă. De câteva săptămâni, cei de la Gold FM difuzează un spot pentru una din emisiunile lor despre Bucureşti. Bucureştiul e un oraş... aglomerat, murdar, verde, înghesuit şi aşa mai departe. Copila trage cu urechea nu doar la muzica de la radio, acum deja comentează despre zodii şi despre vreme, aşa că mă întreabă foarte serioasă:
- Mami, tu ce spui despre Bucureşti? Cum e?
Stau şi mă gândesc preţ de zece secunde, timp în care doar motorul lui Costică se dă de ceasul morţii.
Doamne, câte am de spus despre Bucureşti. Că nu-şi merită soarta, că ar trebui dărâmat pe jumătate şi plantaţi copaci în loc, că dacă aş fi eu primar aş interzice consumul de seminţe în locuri publice şi aş trimite direct la REMAT toate maşinile parcate cu nesimţire pe trotuar, cât mai lângă zidul caselor, ca să nu mai încapă vreun pieton, sau, Doamne Fereşte! vreo mamă cu un cărucior (bietele mame, bietele mame de gemeni... vai de noi!), că le-aş confisca motoarele tuturor nemernicilor care le turează şi aş institui legea marţială a poluării fonice, cum dai muzica prea tare, pac! vine brigada de poliţie şi confiscă echipamentul... şi-aş pune deţinuţii de la Rahova să măture străzile şi să tundă gazonul şi pe taximetriştii măgari din genă i-aş obliga să ia cursuri de politeţe în trafic.
Ehei, multe aş face eu, dar ce să-i spui bietului copil.
- Bucureştiul e... al meu.
- Nu e al tău, râde ea, ce, l-ai construit tu?
- Nu l-am construit eu, dar măcar am grijă să nu-l omor.
- Nu e al tăăăău!
- Ba e al meu. Aici m-am născut. Aici am crescut, aici am mers la grădi, la şcoală şi la facultate, aici m-am îndrăgostit, aici m-am măritat şi ce e mai important, aici te-am născut pe tine.
Se face linişte iar. Se gândeşte.
- Mami, nu e al tău. E oraşul NOSTRU.
- De ce al nostru?
- Păi, şi eu m-am născut aici, şi aici merg la grădi. Nu?
De-atunci, Bucureştiul e oraşul nostru.
De-atunci îl privesc cu alţi ochi. Încerc să văd Bucureştiul Ei. Hai, că parcă nu e chiar aşa de rău. Ce locuri de joacă şi ce multe minuni sunt pe-aici, câte vitrine luminoase, câte curcubee de neon, ce parcuri frumoase, pitite, aproape neştiute, pe care noi două le-am găsit şi leagănele, ah, leagănele astea meseriaşe în care mă aşez uneori şi eu, magazinele cu jucării, pisicile deştepte care n-au nevoie de pompieri ca să se dea jos din copac, trenuleţele, bărcile, toţi fraţii gemeni ai lui Costică pe care încă îi mai întâlnim pe drum şi toţi oamenii din maşini mult mai frumoase ca a noastră, care nu se sfiesc să-i zâmbească fetiţei ce le face cu mâna dintr-un Tico vechi. Dealul Academiei care e de fapt toboganul lui Costică şi benzinăriile care au şi spălătorii unde C. face duş, o dată la două săptămâni sau poate mai des. Câtă marmură şi ce de statui, cât praf de mică, strălucitor, ascuns prin lifturile oraşului, ce de oglinzi în care să te priveşti şi să-ţi corectezi spatele aplecat şi faţa schimonosită. Hai, îndreaptă spatele, zâmbeşte, îi zic mereu şi uit să fac ceea ce predic, merg mai departe, adusă de spate, prea tristă pentru câte lucruri minunate trec pe lângă mine fără să le văd.
Fântânile Bucureştiului, pe lângă care trecem fără să ne mai aplecăm să ne udăm vârful degetelor, fără să mai observăm monadele de curcubeu ce plutesc prin aer, dimineţile răcoroase din zilele în care cei ce mi-au năpădit oraşul se mută pe plaja de la Vama Veche cu tot cu fiţele lor, Bucureştiul noaptea. Bucureştiul liniştit, aţipit, Bucureştiul alb, becurile colorate din Cişmigiu şi lebedele ce-au început să plutească pe toate lacurile... Florăresele de la Eroilor şi raţele de pe Dâmboviţa, mereu plecate la pescuit, de dis-de-dimineaţa.
Bucureştiul ei e frumos.
Ciudat e că şi eu trăiesc tot în ăla. Dar eu văd zloata şi cojile de seminţe şi mucurile de ţigară şi praful şi aglomeraţia, eu văd pe carosabil urmele de frâne scrâşnindu-mi rezonant în creier, eu văd câinii şi săracii, vagabonzii şi mârlanii.
Ce-ar fi... ce-ar fi, s-o luăm altfel. The world is my playground, mi-am zis într-o zi pe la amiază, de ce nu, ce-mi lipseşte...
Şi iată-mă, schimbând zâmbete cu un tip de la volanul unui BMW ce n-a suportat gândul că un Tico îl ia la semafor şi s-a înfipt în acceleraţie, m-a depăşit cu un rânjet îngâmfat. Stai, că pedale am şi eu, am zis, şi dintr-a patra, mi-am fluturat degeţelele spre dânsul, trecând din nou pe dinaintea lui.
Ah, băieţii, iar s-a supărat, dar de data asta a mers niţel în paralel cu mine, cât să mă vadă râzând din tot sufletul, râzându-i fără răutate, a râs şi el atunci, şi m-a lăsat să trec, bine, hai, du-te tu, eu fac la stânga...
Undeva, în mintea mea uneori bizară, l-am auzit pe Costică de-adevărat chiuind pe dealul Academiei, Uiiiiii, ce tobogan grozav, mami...
Da, e grav dacă a început Costică să vorbească şi când Irina nu e de faţă, sunt singură, prea singură, la dracu', sunt singură-singurică, vorba bancului cu tipul părăsit de nevastă.
Irina are dreptate. Ce oraş frumos!
Copilul tău ce-ţi spune despre oraşul vostru?

Destinaţii de week-end: Ferma animalelor

Ştiu că sună Orwellian, aşa, şi că în capul nostru, al ăstora de mai citirăm în tinereţe câte o carte, are conotaţii satirico-politico-amaro-negative. Dar locul pe care vi-l recomand e minunat, e aproape de Bucureşti, e bun pentru dimineţi calde de toamnă, mai ales dacă nu vă puteţi desprinde e oraş pentru tot week-end-ul. Se numeşte Ferma Animalelor şi e pe vechiul drum spre mare, cum treceţi de complexul Lebăda,în oraşul Pantelimon (e oraş, pe cuvânt).

Iată deci despre ce e vorba: o fermă mare. De fapt un fel de grădină zoologică în care copiii au voie să pună mâna pe animale domestice (dar pe propria lor răspundere. Poate nu ştiaţi dar calul, când muşcă, retează, nu sfâşie, aşa cum fac căţeii, mi-a explicat un domn din staff). Au voie să le hrănească, au leagăne, un chioşc de desenat, o pajişte mare de alergat.



Sunt şi ponei de călărit cu doar 1 leu minutul, nu cu 10 ron pentru 3 minute, cum suntem jefuiţi la Moghioroş. Sâmbăta şi duminica, o cursă pe ponei durează doar 5 minute, ca să nu fie prea mare timpul de aşteptare, ştiţi cum sunt ăştia micii... Ei... şi când le pune şi casca de jocheu pe cap, învaţă să călărească imediat, ca prin magie, ia priviţi ce dreaptă stă mândra în şa!
Biletul pentru adulţi şi copii mai mari de 2 ani costă 5 ron. Piticii sub 2 ani nu plătesc nimic. Puteţi organiza şi petreceri acolo, costă 25 ron de persoană pentru adulţi şi 20 de ron pt copii. Ce intră în banii ăştia va trebui să întrebaţi personal. Ferma se deschide la 10 şi se închide la opt seara.


Ce mai e pe-acolo: Mese de lemn, la care puteţi să le daţi copiilor să mănânce (luaţi sandwhich-uri de-acasă, totuşi), nişte căluţi mici de plastic, un teren de minifotbal cu porţi, diverse alte jucării de exterior. Leagănele sunt de lemn, asta mi-a plăcut foarte tare.

În plus, puteţi cumpăra diverse jucării tematice din magazin. Nu mai ţin minte dacă aveau automat de cafea pe-acolo, dar câteva zeci de metri mai sus au o "Latteria" - adică o fermă de unde puteţi pleca acasă cu lapte proaspăt. 3 ron litrul, dacă veniţi cu sticla de acasă. 4 ron, dacă vă trebuie şi sticla lor. Laptele se ia de la dozator, adică vă serviţi dumneavoastră singuri. Minunat!
Noi am fost cu grădi. Şi n-am mai fi plecat. Ne mai ducem.